Roua Muntilor, loc de liniste si incantare in Piatra Craiului

Auzisem cu ceva timp in urma despre valentele istorice, turistice si incantatoare din apropierea Rucarului. Am mai trecut de cateva ori doar in fuga insa nu am putut intarzia prea mult,  fiind ori prins in calea spre alta destinatie ori datorita zgarceniei timpului care de cele mai multe ori ne preseaza sau ne impinge repede spre alte cai…

Dupa ce am gasit un nr de telefon, am discutat cu patronul unei locatii, pe care am gasit-o din intamplare si se afla tocmai in zona noastra de interes. Domnul patron nu se afla in tara insa ne-a indrumat politicos si amabil sa luam legatura cu cineva de la pensiune, care sa ne ajute sa obtinem informatii si eventual, cazare.

Ne-am propus ca la inceput de ”Rapciune” sa poposim totusi, un sejur oricat ar fi de scurt, aici, in preajma comunei Rucar, mai precis, intr-o depresiune care se rasfata cu murmurul usor a Dambovitei, cuprinsa totodata de muntii Piatra-Craiului si Iezer Papusa.

Odata iesit din DN 73, spre Satic, ajungem in Cheile Dambovicioarei, pe un drum oarecum forestier, cu piatra, insa destul de stabil si utilizabil pentru orice tip de autovehicul. Linistea dintre chei, ne obliga sa coboram si sa capturam prin cateva fotografii cadrul din acest mirific colt de tara…

Aici, in satul Satic, am gasit un loc care ne-a facut asemeni lui Creanga al ‘nost, moldoveanul, deh,  sa ne tresare inima de bucurie si sa ne inveseleasca ochiul si sufletul. Roua Muntilor, este locul unde am gasit acea sanatate a naturii, locul unde nimic nu pare prea atins de mana omului. Si aici ma refer la drum, la diferite moduri de ”molestare” a naturii daca as putea sa spun asa.

Spuneau astia ca vor sa asfalteze prin Satic. Insa eu mi-as dori sa-l lase asa. Odata ce va fi usor de trecut, va fi si mai usor de ”pagubit” acest colt de rai…

Asa mi-a spus ulterior domnul Cornel, de la pensiune…Si inclin sa cred ca mare dreptate are prin aceste vorbe…

De fapt, Roua Muntilor este o pensiune. Insa nu acel tip de pensiune in care sa te lovesti de o multime de turisti, cu fite si cu naravuri de tot  soiul. Noua, nu ne-a fost dat sa vedem decat oameni civilizati, putini dar buni. Intr-un cuvant, linistea aproape de noi. Bine, ne-am cam pierdut putin, insa prin telefon, am reusit sa tinem legatura cu domnul Cornel, cel care ne-a si asteptat cu o poarta larg deschisa si zambetul pe buze. Ne-am gandit ca e doar asa, de fatada si e fortat putin de imprejurare.

Am mers putin pe drumul serpuit pana la pensiune. De la poarta pana in curte, esti inconjurat de o parte si de alta de o aura de brazi, vegetatie de un verde crud, proaspat, asemeni primaverii ( cu toate ca e toamna), impanzind miresme si ozonul de care multi dintre noi avem multa nevoie.

Din bucatarie iese la fel de zambitoare si bucuroasa doamna Diana. Stati putin… Deci domnul Cornel si doamna Diana? Poate va intrebati cine or mai fi bre, si astia doi??? Deci dom’ Cornel si doamna Diana sunt sot si sotie, o familie, parte din inima locatiei. Nu, nu sunt patronii. Sunt oamenii care au grija de bunastarea acestui loc superb. Impreuna se ocupa de curatenie, de bucatarie ( in special doamna Diana care este desavarsita in prepararea bucatelor dar si deserturilor cu care ne-a incantat papilele gustative) si isi aduc aportul pentru ca noi, cei care ii vizitam sa ne simtim cat mai confortabil si multumiti.

Practic, oameni buni la toate, de incredere si nu in ultimul rand prietenosi si frumosi. Odata intrat pe acea poarta si ajuns in curtea pensiunii, te parasesc orice griji si ganduri care poate pana atunci ti-au provocat neplaceri si suparari. Cel putin asa am simtit noi, privind in stanga si in dreapta la muntii Piatra Craiului, la gardurile din barne, neaose si cu iz proaspat de lemn, la verdeata care inunda curtea si padurile din imprejurimi.

Nea Doru, ca de el uitasem, este acel om, bun la toate prin curtea omului. Locuia in casuta din curte si este mai tot timpul in plina treaba. Vorbim si povestim cu totii de parca ne-am cunoaste de-o viata…

Se lasa seara si am impresia ca niciodata pana acum, luna nu mi s-a parut mai pronuntata si bucuroasa pe dupa brazii care isi etalau siluetele pe dupa coama, in noaptea linistita de la Satic.

A doua zi, de dimineata, ne pregatim spre micul dejun, la sala cu mese. Atunci vad cat de modern este totul inauntru, inclusiv bucataria si utilitatile. De ultima generatie, aranjamente cu bun gust si se cunoaste ca investitia pare sa imbie si cel mai hatru musafir.

Cei doi sunt prezenti, exact asa, ca in prima zi, cu zambet si voie buna. Acest lucru ne incarca si pe noi si ne tinem hangul unul altuia in tot genul de discutie, mai ales despre viata. Subiectul principal, clar. Vine mic dejunul.. Pfff!! Daca asa arata un mic dejun, nu vreau sa stiu cum e pranzul!!! Nu vreau nicicum sa plecam acasa mai ”disproportionati” de cat suntem… Glumesc, in concediu avem voie sa ne facem de cap…

Trebuie sa dam jos ce am pus si oamenii ne recomanda sa mergem pe la Pestera Dambovicioara, o sarbatoare mai la deal, la Fundata, etc.. O luam usor din loc si …

Pe seara, ajungem, mai vorbim si aud ca mai in sus de pensiune, Dambovita si-a lasat un mic baraj. De fapt un stavilar de vreo 15 m inaltime. Facem o plimbare, asa pentru pofta de somn, pentru intretinere, pescuit, etc..

Ne-am reincarcat din toate punctele de vedere, atat sufleteste, fizic dar si cu voie buna, incercand sa alungam parerea de rau ca nu am stat decat doua zile. Le-am multumit gazdelor noastre pentru tot ce ne-au oferit, mai ales pentru gandurile bune si amabilitatea de care au dat dovada.

Pana la urma, mi s-au parut a fi destul de modesti si simpli, oameni cu principii si moralitati destul de obiective. Si pentru asta le multumim si promitem sa ajungem iarasi, cat de curand sa radem, sa ne bucuram cu totii, la Roua Muntilor…