Remarc incet si sincer, simt durerea cruda si patima rabdarii. Simt durerea cruda pentru ca sunt om si este firesc sa cad atunci cand oamenii se duc. Imi spun mereu ca viata este unda de lumina prin care ne calauzim suferinta, alinarea si libertatea. O melodie cantata prea curand si terminata prea devreme.
O melodie care din pacate, s-a sfarsit odata cu franturi de versuri, cu oameni buni si inimi calde. Clipele si lumea minunata la care visau cei care au plecat in tristul eveniment de la Colectiv, s-au sfarsit asa cum greu si-ar fi inchipuit careva… Tineri, parinti si copii, toti au plecat la un concert al vietii, de unde pandea sumbrul negru si infatuosul cavaler al neimplinirii.
Este tardiv sa intelegem, sa comentam si sa acuzam. Mizeriile se curata abia dupa ce devin gunoaie adevarate. Lucrurile ieftine se vad abia dupa ce isi dau in petec si isi dezvaluie adevarata slabiciune. La fel ca si aici, intrebarile incetosate, abia acum isi fac simtita importanta si puterea.
- De ce in acel club?
- De ce nu existau cai de acces
- De ce nu au fost luate masuri de prevenire – artificii
- De ce si cine a autorizat concertul aici
- De ce, de ce, de ce…???
Simplu… Pentru ca a devenit o obisnuinta zicala : Las-o ma, ca merge-asa!!! Dar pana cand ???
Insa intrebarea de baza, este : De ce au trebuit sa raspunda cu viata atatia oameni buni, frumosi si nevinovati?
Mai are vreo importanta acum resemnarea, durerea si puterea tristelor elogii??? Din pacate, nu!!!