Sincer, in ceea ce ma priveste, pana pe la mijlocul Campionatului European de Fotbal, am sperat intr-o victorie a Germaniei. Insa nesansa din semifinale le-au facut drumul usor catre casa. Nu mai spun cat de amarastean m-am simtit atunci cand Romania ”si-a luat papuci noi” inca de la inceput si prima din campionat.
Insa am ramas cu speranta ca fotbalul va continua, fiindu-mi mai usor sa privesc si sa decid cu cine voi tine sau cine mi-as dori sa ajunga Campioana Europei. Dupa cum spuneam, una dintre echipele care m-au terorizat a fost Franta. Nu stiu de ce, insa cateva simturi imi spuneau ca era o favorita la titlu. Si asa a si fost. Majoritatea au vazut-o pe podium.
Nici Portugalia nu mi s-a parut convingatoare in cateva meciuri si nici Ronaldo nu era jucatorul pe care sa-l aclam cu forta. Insa dupa semifinale, am fost obligat obsesiv sa tin cu portughezii. Si convingerea mi-am intarit-o mai mult la intrarea lui Payet spre piciorul lui Ronaldo. Bineinteles, urmand scoaterea acestuia si inlocuirea sa. Un gest dur, nesportiv, parca facut dintr-un motiv anume.
Si totusi, Eder a confirmat prin aportul adus la golul din minutul 108. Minutul victoriei, a nebuniei si a fericirii. Doar pentru asta si pentru atat m-am bucurat ca si un copil la finala campionatului.
